Studiu de caz - poveste adevărată
O zi specială. Zi de 13 dar nu de-asta era specială. Era ziua marii finale Germania - Argentina. Se întâmplă ca în această zi să depind foarte mult de serviciile unei companii aviatice germane pentru a ajunge acasă. Toate bune. Socoteala mea îmi spunea că în cel mai rău caz nu voi rata finala ba, mai mult, conform orarului de zbor, procedurilor din aeroport și traficului voi pierde cel mult 10 minute din ea.
Zbor întârziat de la Milan la Munich. Mai am Munich - Timisoara. În loc de 45 de minute între avioane rămân 30-35. Am check-in-ul făcut așa că mă pregătesc sufletește pentru sprintul final către poarta H39. Ies din avion și deja încep să măresc ritmul. Și de aici lucrurile se precipită. La prima cotitură aproape mă lovesc de un domn cu o pancartă pe care scrie Timișoara. Ne deturnează, ajungem pe pistă pe alt traseu, ni se verifică actele intr-un birouaș de lângă pistă, avem parte de transport privat , "special" cu microbuzul până la poarta avionului. Lângă avion alte 2 microbuze "speciale". Mă gândesc eu că noi eram în întârziere mare dar nu, nu eram. Pentru că după 10 minute apare al doilea autobuz regulat, pe care cu siguranță l-am fi prins. Nu, cineva a vrut să fie sigur că nu întârziem nici 30 de secunde. Oare cine?
Și atunci apare. Pilotul iese din cabină, coboară scara și se întoarce apoi cu un steag al Germaniei. Mare. Lângă el, un funcționar de la sol are la ochelari lentile colorate ca steagul Germaniei. Încep comentariile: "Sigur ajungem la timp, pilotul vrea neapărat să vadă finala". Eu trimit un sms anunțând (câtă intuiție :)) că s-ar putea să aterizăm mai devreme. Dar motivația lui se pare că este foarte puternică. Procedurile la sol se termină cu 5 minute mai devreme, părăsim locul de parcare cu 2 minute mai repede, rulăm pe pistă destul de rapid, mai rapid decât de obicei (sau mi se pare mie?). Văd 2 avioane aăteptându-si rândul la decolare. Ne așezăm în spatele lor, ba nu!, le luăm fața, le ocolim, și dintr-o bucată decolăm (comentariu de la vecinnul meu german: "pilotul ăsta are prieteni buni în turnul de control!").
Zborul este lin, atmosfera jovială, cred că stocul de bere de la bord a fost epuizat. Vecinul meu mă întreabă dacă vinurile noastre sunt bune pentru că ar vrea să sărbătorească victoria cu un vin românesc. Laud cât pot mai ales că în weekend am primit câteva "lecții" despre vinurile noastre.
Aterizăm. Cu 25 de minute mai devreme. Frână bruscă să prindem prima bretea pentru a ajunge mai repede la locul de parcare. Parcă totul se desfășoară, ca la dvd player uneori, cu viteză dublă. Ies din aeroport în mai puțin de 5 minute de la oprirea avionului - record absolut.
Parcarea este goală. Câțiva totuși sunt norocoși și prind un taxi, pe alții îi așteaptă cineva, oameni care au venit mult, mult mai devreme. Printre primii care pleacă sunt pilotul și echipajul său. Nu vor pierde nimic din finală. Ba au timp să bea și o bere înainte. Rămânem noi, ceilalți care așteptăm ca cei dragi să vină să ne ia. Așa că noi nu câștigăm nimic pentru că ei vin la ora anunțată de aterizare. Deci nu avem de ce să mulțumim pentru extraordinara dovadă de eficiență, viteză și coordonare arătată de echipaj.
Morala. Motivația a existat. Performanța a venit. Doar că ea nu a adus nici un fel de valoare adăugată celorlalți.
Am întâlnit oameni care, dintr-o motivație personală puternică, obțin o performanță bună și, normal, se așteaptă să primească mulțumiri. Uită însă să verifice dacă performanța lor aduce valoare celor din jur, uită de fapt să pună activitatea lor și performanța lor într-un context mai larg. De fapt nu se gândesc la un scop mai înalt, la o viziune, la realizarea căreia performanța lor să contribuie din plin.
Așa cum am calculat, am pierdut doar 7 minute din finală.
